11 Ianuarie 2016 - o zi importantă pentru familia noastră. Nici o strămutare din glia strămoşească nu e uşoară: fie că este ea fortuită sau voită. Trei copiii mici care nu vorbesc limba engleză deşi o înteleg destul de bine, şcoală nouă, biserică nouă, casă nouă şi nici un prieten. Oameni drăguţi ne-au întâmpinat la aeroport şi acasă cu tradiţionala pizza Greek - Americana. Un apartament mare, dar vechi şi întunecos ca o grotă. Suspin după casa mea nouă din Bucureşti. Cine m-a pus să vin aici?! Bagaje peste tot împrăştiate în casă şi nici un prieten căruia să-i spui oful. Apoi probleme cu biroul de imigraţii şi o scrisoare de negaţie pentru că nu m-am prezentat la un interviu despre care nu am ştiut, pentru simplu fapt că nu am primit niciodată invitaţia care s-a întors la destinatar nedesfăcută. Logica absurdului.
Welcome to the contradictory America. Facem recurs, se anulează decizia şi o luăm de la capăt. În sfârşit mergem la interviu, cu cățel cu purcel, înarmaţi cu tot felul de dovezi că suntem o familie cu istorie şi pedigree, şi cu poze de la începuturile noastre de la Ierusalim 2001. Interviul a fost un succes şi aşteptam green cardul. În loc de green card o noua negaţie din cauza “vaccine waver”. Am sărit un pas din procedură. Zic un of, of, of mare, îl bodogănesc pe doctor care nu m-a sfătuit corect şi mă gândesc ce bine ar fi fost dacă aş fi avut de la cine să iau un sfat, cineva care să fi bătut drumul ăsta deja.
Mă simt din ce în ce mai singură. Nici măcar un suflet în biserică cu care să vorbesc limba română. Aromânii mei mă întâmpină cu: "cum eşti?" în loc de: "ce faci?" Mă multumesc şi cu: "cum eşti?", care îmi amintește de limba română a soțului meu, părintele John. "Mamă uite un românaş! Hai să-l luăm acasă la noi ca să mai auzim şi noi limba română" îmi zice voios şi plin de speranță Grigorie, băiatul nostru cel mare, la auzul limbii române de la Felicia - Teodora mama lui David, românaşul. Felicia, româncuţă de-a noastră de peste Prut, din Republica Moldova, tânără, frumoasă, voioasă şi cu graiul ei frumos moldovinesc imi spune: "săru-mâna doamna prioteasă. Ne-am mutat şi noi aci de curând..."
Mă gândesc însă cum ar fi fost acest scenariu dacă una, două doamne inimoase din AROLA mi-ar fi spus în graiul nostru dulce strămoşesc: "bine ai venit, soră în Hristos!" şi mi-ar fi dat şi adresa de unde să-mi pot astâmpăra pofta de ţară cu o mămăliguţă caldă, după care tânjeşte sufletul meu de munteancă. Merg cu copiii la Worcester la un magazin polonez unde mi s-a spus că pot găsi produse din Est, din estul nostru, nu al Americii. Stau în faţa vitrinei frigorifice şi două lacrimi mari mi se rostogolesc pe obraji: "de ce plângi mamă?" "De dor de casă, am văzut tobă şi cârnaţi şi mi-am amintit de bunătăţile maicii mele de Crăciun".
Septembrie 20, 2020 - Congresul AROLA. Dau fuga în birou să deschid zoom ca să răspund prezent şi să nu întârzi. Apar pe rând una, două, trei... doamne, româncuţe de ale noastre în costum popular şi cu năframe care le încadrează feţele vesele şi duioase. Iară îmi amintesc de maica şi de România mea. Da, dar acum este altceva! Chiar dacă mi se rostogolesc iar două lacrimi mari pe obraz, de data aceasta sunt lacrimi de bucurie şi de optimism: sunt între surorile mele, româncuţe şi vorbesc în graiul nostru dulce românesc. Dau fuga la dulap şi îmi pun şi eu ia mea, veche de o sută de ani.
Cineva îmi zice înainte de Congres: "nu-i o pierdere mare dacă nu o să mai facem parte din AROLA, că şi aşa nu prea fac mare lucru." Nu am argumente atunci ca să-i spun că se înşeală (nu ştiam prea multe despre activitatea AROLA). Dar acum am: nu o fi făcând AROLA mare lucru, dar pentru mine a făcut o diferenţă uriaşă: am descoperit umărul pe care să plâng, fetele pline de blândeţe şi surâs optimist, am găsit ceea ce mi-a lipsit timp de cinci ani: am găsit România şi româncuţele după care tânjea inima mea. Am găsit frăţia, dedicaţia şi prietenia pe care rar le găsim între prietenii noştri americani sau americanizaţi. Nu la acelaşi nivel de jertfelnicie. O cultură centrată pe propriul eu, străină nouă românilor, cărora ne pasă şi de “capra vecinului”, dar măcar ne pasă.
Și mai ştiu ceva: doamnele acestea pun inimă şi drag în ce fac chiar dacă "nu fac mare lucru". Dar oare e puţin lucru să aduci bucurie unei mame singure cu doi prunci care scrie în răvaşul adresat surorilor noastre: "mulţumesc din suflet pentru că ne-aţi dăruit un Crăciun fericit"? E oare puţin lucru că o tânara studentă îşi cumpără din bursa AROLA rochița la care i-a dat târcoale în fața magazinului de 3 săptămâni şi nici nu a îndrăznit să-i spună mamii nici că i-a dat târcoale, nici cât costă? Sau enciclopedia sau atlasul medical "prea scump pentru tata şi mama"? Ce să mai zic de copiii părintelui Nicolae, de la Valea Plopului? Nimic, decât să plece capul în jos cei ce cred că AROLA nu face mare lucru şi să scrie un cec pentru apropiatul Crăciun sau pentru rochiţa din vitrină.
Atenţie: încă n-aţi văzut nimic: româncuţele noastre de-abia au început! Păzea şi nu le staţi în cale! Sunt fiicele celor care cândva au spus la Oituz: "pe aici nu se trece" şi care au şi izbândit. Sunt fiicele mamelor îngenuncheate în rugăciune ştiindu-şi feciorii şi bărbaţii la război.
Cu mult drag şi dor de România mea şi de româncuţelor mele,
preoteasa Camelia Downie
